A fost o femeie cum putine sunt. De fapt, a fost un om cum putini am intalnit. Ii placea sa ne spuna ca, desi avea doar 3 clase, ceea ce conteaza cu adevarat e scoala vietii.
Iar viata i-a dat lectii din plin.
S-a nascut in 1909, iar din cei 12 frati doar 9 au trait. Asa erau vremurile… Iar dintre ei, unii au murit in razboi. In Primul Razboi. Si tatal ei, de asemenea.
S-a casatorit si a avut 2 copii. Al Doilea Razboi a gasit-o vaduva. Sotul ei, ceferist, a murit dupa ce trenul i-a amputat picioarele si o vreme a zacut in chinuri, dependent de morfina. L-a ingrijit – si a trebuit sa mearga mai departe fara el, pentru copiii pe care-i avea. S-a refugiat cu 2 copii mici dupa cum frontul s-a mutat, in Ardeal fiind ba Romania, ba Ungaria. Vorbea ungureste, iar noi ne amuzam cand eram mici cum amesteca vorbele romanesti si cuvinte unguresti intr-o limba pe care noi o numeam “pasareasca”. Vecinele ei, fie ca erau romance ori maghiare vorbeau la fel. “Important e ca ne intelegem…” – replica ea, cu un zambet ce trada mai mult decat exprima in vorbe.
Nu am auzit-o niciodata sa se planga. Nici de vreo durere, nici de vreo neplacere. A trait 83 de ani – iar cu 2 saptamani inainte sa “plece” si-a curatat singura hornul: “Cu ce crezi ca va lucra hornarul mai bine ca mine?!” – a fost raspunsul cand, vazand-o urcata pe casa, am intrebat-o de ce nu cheama un cosar.
A fost mereu plina de viata, vazand mereu solutia, nu problema. Si mereu si-a tinut mintea agera. Citea in fiecare zi ceva, daca nu din Biblie, vreo carte istorica sau macar un ziar. Era la curent cu tot si avea acel tip de gandire moderna care ne lasa uimite deseori. Stia “pe dinafara” balada lui Baba Novac, favorita ei. Si citeam si noi impreuna cu ea.
Tot impreuna cu ea am invatat sa ne rugam. Sa distingem raul de bine, intr-un mod inteles, si sa cautam echilibrul.
Tinea enorm sa facem lucru de mana. De fapt, ei ii datorez prima mea masina de cusut, si multe din abilitatile manuale. Si dragostea pentru ordine, armonie si frumos.
Dar si capacitatea de a razbate, dincolo de dificultatile de moment. Iar atunci cand cineva imi spune ca seaman cu ea, simt ca nu poate exista mai multa frumusete in cateva cuvinte.
Obisnuia sa ne spuna: “Daca tu dormi, si norocul tau doarme.” Copil fiind, credeam ca e suficient sa fii treaz ca sa te gaseasca norocul. Si cum ma trezeam, in drum spre scoala, cumparam un loz. 🙂 Norocul nu era intotdeauna treaz la ora aceea. In timp, mi-am dat seama ca e vorba de trezirea mintii si a spiritului – iar bunica a fost, fara stiu, primul meu maestru.
Cum credeti ca primeam vorba: “Sa nu crezi ca esti zana zorilor!”? Intai, am vrut sa vad care e treaba cu Zana Zorilor. Era un basm, nu prea am facut legatura. Apoi, mi-am spus ca nu ar trebui sa ma cred frumoasa – dar nici nu m-am crezut niciodata. Pe la vreo 30 si ceva de ani pot spune ca am inteles cu adervarat ca aroganta nu e buna. Ca a fi modest, umil, in sensul spiritual al acestor cuvinte, e drumul pe care trebuie sa merg. Dar ea nu mai era demult ca sa alerg la ea sa-i spun ca, in sfarsit, am inteles cat era de inteleapta.
“Barbatul tau e mai frumos decat tine.” Asta am inteles-o recent. Ei, da! sunt cu efect intarziat! In adolescenta, cand imi spunea asta, credeam – din nou! – ca nu sunt destul de frumoasa. Pana la urma am priceput ca barbatul prea frumos nu va fi doar al tau – mai ales daca e, in primul rand, frumos.
Si mai spunea: “Pana tu sa-l iubesti o data, el sa te iubeasca de o suta de ori.”. Oh, asta am inteles-o ieri. Mereu am crezut ca, in primul rand, trebuie sa fii sincer si direct. S-a dovedit in timp ca a fi direct nu e prima calitate pentru o femeie. Ca e mai buna ceva diplomatie. Sigur, faptul ca, in sfarsit, am inteles-o nu inseamna ca am si inceput sa o practic. Poate peste alti 40 de ani… 🙂
“Daca vrei sa faci ceva, iesi din casa.” Nu a existat un lucru pe care sa-si propuna sa-l faca – si sa nu-l faca. S-a trezit dimineata, si-a facut un plan – si a pornit sa-l realizeze. Nimic nu e de neatins, chiar daca iti lipsesc, deseori, mijloacele. Chiar daca, deseori, premisele par potrivnice. Asta am inteles-o pe la vreo 8 ani – si, chiar daca deseori am facut greseli sau nu am obtinut ce mi-am dorit, stiu ca nu exista vis pe care sa nu-l poti atinge daca acela e visul tau.
“Daca e bun de mancat, e bun de pus si pe fata.” Asta am inteles-o de la bun inceput – insa nu am aplicat-o mereu. Ne-a invatat sa avem grija de noi, de corpul nostru si, mai ales, de ten. Bunica nu s-a machiat niciodata in viata ei. Insa a avut intotdeauna grija de tenul ei fiindca, spunea ea, e printre cele mai importante atuuri ale unei femei.
Si-a dorit sa apuce sa ne vada maritate, pe mine si pe surorile mele. Nu a ajuns. Poate ca nu a pierdut mare lucru. I-ar fi placut, insa, cu siguranta, sa-si cunoasca stranepotii.
Iar mie mi-ar fi placut sa o duc in Atelier si sa-i arat ce fac. Mi-o imaginez stand in primul rand la prezentari, imbracata “de duminica” si cu ochelarii cu rama de aur. Mi-ar fi placut sa luam cina, “ca fetele”, intr-un restaurant elegant.
Mi-ar fi placut sa-i mai pot povesti de toate iar ea sa-mi dea raspunsuri pe care sa le inteleg doar atunci cand voi fi indeajuns de inteleapta.
Gina Butiuc
sursa foto: aici
*Toate articolele publicate pe 40pluswoman.ro sunt proprietatea autorului. Nici un articol nu poate fi copiat, integral sau partial, fara acordul scris al acestuia, mentionarea sursei si respectarea conditiilor impuse de acesta .
Înțelepciunea nu ține de numărul anilor de școală…
Asa e, Crina.
Felicitari!
Multumesc!
Felicitari…un articol emotionant Simt emotiile dar si recunostinata printre randuri.Acesti bunici simpli,de o frumusete spirituala de neinlocuit ne au cizelat viitorul .
Asa e, Michaela. Ii voi fi recunoscatoare toata viata pentru mult din ceea ce sunt si deseori imi vin in minte vorbele ei.
Scoala vietii, bunul simt, empatia si un pic de inteligenta sunt de ajuns.
Asa e, iar toate acestea rămân în minte și în suflet peste ani…
Multumesc pentru acest articol. Este minunat, scris cu inima. Si evoca, intr-adevar, comorile sufletesti ascunse in smerenia strabunilor nostri. Si mie mi-ar fi placut sa povestesc cu bunica mea despre reusitele si nereusitele mele… ar fi gasit cu siguranta sa-mi spuna vorbe de duh alinatoare si datatoare de putere de a razbate. Inca o data, multumesc.
Patricia, ai dreptate: fiecare cuvant scris aici vine din suflet. Ma bucur ca te regasesti in aceste randuri si iti multumesc pentru mesajul tau.
Este primul articol citit in intregime. Si asta datorita faptului ca bunica ti-a fost exemplul de dragoste, daruire, intelepciune si vointa. Asa a fost si bunica mea. Mi-e tare dor de ea. Cat am mai avut-o langa mine imi era asa de greu sa vad ca nu puteam sa ii dau mai mult ajutor material si sa stau mai mult cu ea. Eram proaspata mamica si ca la inceput aveam mai multe cheltuieli/program pe care nu le gestionam foarte bine . Gaseam la ea raspuns la toate intrebarile mele mai bine decat de la mama mea. Era omul langa care cresteam si nu am inteles la timp sa-i multumesc, sa o imbratisez sa ii spun ca o iubesc. Ce dor ma arde. Cuvintele ei cand plecam “Veniti maica cat mai aveti la cine ca mai apoi veniti la curtea asta goala!” Doamne cat imi plange sufletul… Iubiti-va bunicile cat le mai aveti langa voi!