Povestea stropului de nea

Povestea stropului de nea

M-am gandit cum as putea incepe sa spun povestea mea. Si am hotarat sa incep cu o alta poveste, asemanatoare.

Cu mult, mult timp in urma doua seminte stateau culcate in pamantul rece, asteptand sa treaca timpul si sa incolteasca. “Tu, ce vei fi cand vei creste?” intreba una din ele. “Nu stiu.” raspunse cealalta. “Cat despre mine”, spuse prima samanta, “eu vreau să fiu un trandafir. Nimic nu se aseamana cu un trandafir splendid. Toata lumea ma va iubi atunci.” A mai trecut o zi sau două si prima samanta a simtit cum creste si si-a luat ramas bun de la cealalta samanta. S-a impins drept in sus, pana cand a simtit că a iesit in aer curat, si a respirat cu nesat aerul rece, dar proaspat. Nu putea vedea inca nimic, caci nu inflorise. A mai crescut si a mai crescut si isi tinea mereu capul in sus cu fermitate. Voia ca primul pe care sa-l vada sa fie cerul, iar pamantul sa ramana sub ea. Dupa o vreme, intr-o dimineata si-a deschis ochii. Cerul era deasupra capului ei, dar vai, ea nu era un trandafir, ci o floare maruntica alba. Ii venea si mai mult sa isi aplece capul si sa planga. Dar s-a impotrivit si a incercat din greu sa isi deschida ochii, sa-si tina capul drept în sus si sa priveasca din plin la cer. Isi simtea inima grea si un vant rece s-a napustit asupra ei si a aplecat-o spre pamant. Si floarea a vazut ca zapada acoperea totul imprejur, si nu mai era nici o alta floare in afara de ea. Cuprinsa de groaza singuratatii, isi stranse frunzele aproape. Dar în acea clipa isi aminti ce obisnuia sa spuna cealalta samanta si-si spuse siesi: “Nu-i nimic. Voi fi ceea ce pot sa fiu.” Apoi, nu s-a mai impotrivit vantului, si-a aplecat capul spre pamant, si n-a mai privit la cer ci catre zapada. Dintr-o data, vantul s-a oprit, frigul s-a risipit, iar zapada a scanteiat asemena perlelor si diamantelor. Floarea stia acum ca atintirea capului in sus o durea atat de tare, si ca trupul i s-a ivit din zapadă si ca numele-i era Strop de nea, Ghiocel. Asa ca a spus inca o data: ”Nu-i nimic.” Si a asteptat in tihna desavarsita, tot ce trebuia sa faca era sa-si atarne capul, dupa soiul ei.( „Povestea ghiocelului”, de G. MacDonald).

Am “incoltit” si crescut intr-o familie in care parintii mei au fost prima generatie care a lasat satul si s-a mutat la oras, muncind din greu pentru o viata  mai buna pentru ei si copiii lor. Sora mea a suferit un traumatism perinatal, in urma caruia a ramas cu retard major in dezvoltare. Fiind primul nascut, si singurul copil sanatos, am fost cea asupra careia parintii mei si-au proiectat dorinta de realizare in plan intelectual, povatuindu-ma ca trebuie sa “tin capul mereu în sus”. M-au incurajat si m-au sustinut sa studiez la facultate, sa continui cu studiile de masterat, iar apoi au facut presiuni sa urmez cariera universitara, pozitie care m-a constrans sa ma inscriu la doctorat. Dupa cativa ani indarjiti în urmarirea nazuintelor parintilor mei, am inteles ca durerea acestei alegeri ma impovareaza peste masura si ma seaca de bucurie. Am decis sa privesc în alta parte si am renuntat la postul pe care-l aveam  si la programul de doctorat si am ales sa profesez ca si psiholog la o fundatie crestina, intr-un program de Foster Care.

Mai apoi, m-am casatorit cu un barbat pe care nu-l merit, si avem doua fiice pline de voiosie. Dupa ce am devenit mama, am inceput sa ma observ mai atent pe mine insami, sa recunosc invelisurile pe care cu atata migala si truda le propteam in jurul unei sine fals. In acest rastimp, am inceput sa vad limpede importanta si frumusetea rolului de mamă. Am inceput sa inteleg ca nu eu sunt centrul universului, si ca implinirea autentica nu vine din obsesia de sine ci din uitarea de sine. Am decis împreuna cu sotul meu sa facem educatie acasa cu fetele.

Anul trecut, in ajunul implinirii varstei de 40 de ani, “un vant rece s-a napustit” asupra-mi. Ma framantau tot felul de intrebari: ce am realizat pana acum, cum mi-ar fi aratat viata daca nu as fi renuntat la cariera, cat succes am ca si mama casnica, cum voi continua de acum incolo, ce compas voi folosi pentru deciziile de viitor. Incercam sa inteleg ce este mai important, a fi sau a face. Pana la urma, am inceput sa intrezaresc ca aceste doua dimensiuni sunt tesute impreuna, ca cine sunt primeaza fata de realizarile personale, dar totodata realizarile decurg din cine sunt. Si, in forja acestui zbucium existential mi s-a conturat o dorinta pe care Anne Lindberg o exprima cu o claritate deosebita: “vreau sa traiesc in har, cum se spune in limbajul sfintilor, cat mai mult timp posibil. Nu folosesc acest termen in sensul strict teologic. Prin har inteleg o armonie interioara, de esenta spirituala, care se poate manifesta sub forma unei armonii exterioare. As dori sa dobandesc o stare de har spiritual interior care sa-mi permita sa fiu si sa fac ceea ce mi-a harazit Dumnezeu de la inceput.” (“The Gift from the Sea”).

Acum stiu ce am de facut. Sa astept in tihna, asumandu-mi ce am fost harazita sa fiu – si sa fac.

 

Corina Maria Gherdan

sursa foto: aici

 

 

*Toate articolele publicate pe 40pluswoman.ro sunt proprietatea autorului. Nici un articol nu poate fi copiat, integral sau partial, fara acordul scris al acestuia,  mentionarea sursei si respectarea conditiilor impuse de acesta .

Ti-a placut acest articol? Aboneaza-te pentru a primi cele mai noi articole

Comments

  1. Delicata poveste…si minunata aceea stare de armonie, cu tine , cu ceilalti, cu cerul si pamintul…
    Sfintul Serafim de Sarov i-ar spune ” dobindirea Duhului Sfint”…
    Intelegem totul Altfel…dupa ce avem copii…
    Copiii dezvolta in noi o capacitate uluitoare de a iubi…
    Si prima porunca este….Iubirea….

  2. Nu-i nimic! Indiferent de zestrea sufleteasca mereu ar tebui sa spunem”Nu-i nimic!
    Si totusi, atunci cand cineva, ceva iti frange zborul, se mai poate spune”Nu-i nimic!”? Ma indoiesc!

  3. foarte frumoasa poveste! Felicitari!

Leave a Reply to Gina Butiuc Cancel reply

*