Suntem opriti la semafor. In stanga mea, intr-un Mercedes ultraelegant, un cuplu sofisticat se cearta. El gesticuleaza acuzator, iar gesturile lui pline de agresivitate vorbesc despre greseli neasumate, reale sau inchipuite. Ea, aflata la volan, plange. Machiajul scump i se scurge la fel ca oricarei femei. Atitudinea defensiva e aceeasi desi picaturile de lacrimi amestecate cu rimel se infiltreaza in tesatura nobila a rochiei de firma. Pret de cateva secunde urmaresc aceasta pantomima grotesca, fetele schimonosite sub imperiul emotiilor ce ies la suprafata de-a valma.
La aceast film mut adaog drept coloana sonora cearta vecinilor mei surprinsa fara voie azi-dimineata in timp ce incercam sa-mi savurez in liniste cafeaua. Intors acasa mai devreme, el ii reprosa ei ca nu l-a primit asa cum se astepta. Tonul lui incarcat de acuzatii exprimate explicit si multe subintelese se izbea de nenumaratele ei explicatii si scuze. De bun simt explicatiile ei, insa ea se simtea vinovata, totusi. Si nici unul din cuvintele ei nu avea rezultatul dorit.
Suprapuse, cele doua scene mi-au amintit concluzia sumbra a unei prietene ce-mi spunea zilele trecute ca iubirea e ca moartea: in fata ei toti suntem egali. Suferim la fel, plangem si radem la fel iar atunci cand suntem in cadere, argumentele exterioare au aceeasi valoare indiferent prin care parte a geamului vedem viata.
sursa foto: aici
Lasa un comentariu: