Scrisoare catre mama

Scrisoare catre mama

E seara in care te-ai dus. Te-am privit atat de mult timp pregatindu-te pentru acest moment, indreptandu-te spre ziua asta. Te-am vazut fiindu-ti dor, te-am simtit ca nu mai puteai gasi sensul de a fi, te-am vazut sfasiata intre iubirea pentru noi si iubirea pentru el. Atunci nu te-am inteles, mama…

Nu am inteles ce putea fi atat de puternic in iubirea pe care ati trait-o voi doi incat sa mistuie tot in urma. Fiindca asa a fost: cand tata s-a dus nu a ramas decat pustiu in urma lui: in noi, in tine. Poate ca noi eram prea copii sa intelegem prea mult din disparitia tatei, dar cu siguranta nu intelegeam ce era in sufletul tau.

Si nu am inteles decat tarziu, extrem de tarziu. Aproape toata viata am fost suparata pe tine. Suparata crezand ca nu ne-ai iubit destul incat sa lupti cu durererea, cu singuratatea, cu nesiguranta, cu golul lasat, cu viata insasi – si sa traiesti pentru noi. Te-am privit timp de 2 ani cum in fiecare zi te mai stingeai un pic. Cum toata dragostea si pofta de viata ce desenau acel zambet pe chipul tau frumos incremeneau in grimase reci. Am fost suparata pe tine pentru fiecare moment in care nu ai fost alaturi de noi atunci cand ne-a fost greu, pentru fiecare moment in care am fost privita cu dispret punandu-mi-se eticheta de “orfan”. Am fost suparata fiindca nu ai acceptat ca ai putea sa-ti refaci viata alaturi de un om bun care ti-ar fi putut oferi iubire, grija, protectie. Tie si noua.

Imi amintesc Craciunul dupa ce te-ai dus. Imi amintesc de noi incremeniti, ai nimanui, in fata unui brad cumparat pe care nu aveam puterea sa-l impodobim. Imi amintesc anii multi in care nici macar nu puteam sa vorbim despre tine: prea ne dureai.

Imi amintesc momentele in care m-am cautat in mine, in ceilati… Momente prin care care toti trecem. Momentele in care as fi fugit “la mama” – dar nu aveam unde sa ma duc. Momentele in care, pentru mine, singura alternativa a fost sa merg mai departe.

Imi amintesc momentele de rascruce din viata mea in care te-as fi vrut langa mine. Sa ma tii in brate si sa ma mangai. Momentele in care simteam ca-mi pierd sufletul si ca dupa aceea nu am sa mai fiu – iar ceea ce mi-a dat putere a fost gandul ca nu vreau sa fiu ca tine…

Imi amintesc momentele in care am izbandit si te-as fi vrut in primul rand, sa ma cuprinzi cu privirea ta  si sa stiu ca esti mandra de mine.

E o viata de om de cand te-ai dus: intreaga mea viata. O viata in care te-am cautat cu sufletul pana cand am inteles ca tu esti sufletul meu.

Azi insa, imi da putere gandul ca sunt ca tine. Ca am puterea sa iubesc si sa fiu eu insami. Ca am curajul sa merg pe drumul meu, desi e unul neumblat. Ca am increderea ca pot iar tu esti in urma mea si zambesti.

Fiindca te-am iertat.

Fiindca m-am iertat.

 

*in seara aceasta sunt 35 de ani de cand mama nu mai e…

Gina Butiuc

sursa foto: aici

Ti-a placut acest articol? Aboneaza-te pentru a primi cele mai noi articole

Comments

  1. Minunate gânduri despre cea care rămâne pentru noi “Mama”, cea care ne-a adus în această lume plina de necunoscut și cea care nu poate fi înlocuită de nimeni.
    Mulțumesc, Gina Butiuc.

  2. Nimic nu se compara cu durerea unui om. Iar durerea are atat de multe fete, ca si iertarea de altfel. Cand fata mea s a stins, am urat pe Dumnezeu. De ce de la mine, de ce unicul meu copil? Am inteles tarziu ca si tine, ca nimic nu este intamplator si ca ce nu ne ucide, ne intareste. Aveam 30 de ani cand mi-am pierdut fata, unicul copil. Am invatat sa ma iert pentru ura simtita atunci in mine. Am invatat ca destinul ne este scris si nimic nu l poate schimba. Dar dincolo de toate, am invatat sa zambesc, DAR… eu sa traiesc in spatele zambetului lacrimand. Puterea sta in noi. Admiratie!

    • Silvia, eu cred ca destinul ni-l construim in fiecare zi. Cat timp in spatele zambetului exista intrebari, exista si lacrimi. Dar asa se construieste un destin: din zambet, intrebari si lacrimi…
      Ma bucur ca te-am cunoscut, Silvia!

Leave a Reply to Gina Butiuc Cancel reply

*